Arhive pe etichete: Nuntă in cer

Domnişoara Christina

Standard

Nu ştiu dacă am descoperit târziu romanul „Domnişoara Christina” lui Mircea Eliade, dar mai bine târziu decât niciodată. Cartea este bazată pe eternul mit al iubirii imposibile dintre un muritor şi un suflet de dincolo. În primele 20 de pagini nu prea înţelegeam nimic, dar odată ce avansam mi se lumina şi minte. Egor Pasichevici cade în capcana ţesută de strigoiul Christinei, care subjugase sufletele a o mulţime de oameni. Dar şi Christina cade pradă, la rândul ei, iubirii pentru un muritor. Această relatare se aseamănă foarte mult cu „19 Trandafiri”, este inferioară romanelor „Maitreyi” şi „Nuntă în cer” şi urmează să văd cum este „Noaptea de Sânziene”.

Romanul „Domnişoara Christina” de Mircea Eliade este atât de aproape de un scenariu de film. Un scenariu după tiparul celor mai tari thrillere din secolul 21 , cu piste false, întoarceri de situaţii, suspans cât cuprinde şi evident scene care te vor îngrozi.

Ieri/Azi

Standard

” Era prin 1924, când eleganţa şi defrânarea Bucureştiului atinsese culmi nemaipomenite. Prietena mea avea una din primele case noi făcute în capitală, iar ceaiurile şi cockteilurile erau  notorii. Îmi plăcea să frecventez toate petrecerile acestea, pentru că întâlneam un tineret desfrânat, cu care mă înţelegeam de minune. Nu ştiu dacă dumneata îţi mai aduci aminte de epoca aceea a jazului şi a cocktailului, cînd bântuia moda părului tuns „a la garçonne” şi rochiile se purtau scurte până deasupra genunchilor. Cred că niciodată tineretul n-a avut libertate mai deşânţată ca atunci. În acei ani, şi în anumite case, puteai să te culci cu orice fată cu care dansai insistent o noapte întreagă. Era, de altfel, stilul anilor acelora ca fetele să şi aleagă partenerii la dragoste cu aceeaşi francheşe cu care şi-i alegeau la tenis. Se vorbea despre virginitate cu cinism, şi cu cât o fătă era mai stricată, cu atât avea mai mult haz. În casa aceea am văzut adesea fete foarte tinere întrecându-se să se îmbete mai repede şi mai eficace.”

Acest fragment face parte din romanul „Nuntă în cer” de Mircea Eliade şi surprinde foarte mult şi viaţa de azi. Se pare că tot ce am învăţat din istorie este că nu am învăţat nimic.

Imginea aceasta este promovată în fiecare zi în ziare, la televizor şi în reviste, dar o putem observa şi în jurul nostru. Până la urmă tot ce dorim ori cerem ni se dă aşa că nu avem de ce să comentăm. Preferăm să citim un Cancan sau un Click în loc  de un Descoperă sau un National Geographic Magazine. Preferăm să vizionăm „Întâlnire pe întuneri” , „Să te prezint părinţilor” sau mai ştiu eu orice altă porcărie, gen emisiunile cu Bote şi blondele lui, în loc să ne documentăm sau să ascultam ştiri de calitate de pe CNN sau BBC.

Astfel, istoria se repetă şi moravurile rămân aceleaşi. Trebuie să alegem un loc sănătos nu numai pentru corp, ci şi pentru moravurile noastre. (Seneca)


Nuntă în cer

Standard

Mircea Eliade a creat o lume dramatică în Nuntă în cer, descriind încercarea disperată a fiecărui individ de a-şi găsi împlinirea pe lume prin dragoste, cautarea frenetică a împlinirii sufleteşti prin intermediul femeii. Bărbaţii sunt incapabili să înteleagă femeia în ciuda căutării frenetice a acestora de a o găsi. La rândul ei, femeia este când o fiică risipitoare care nu doreşte împlinirea pe pamant, cînd o Euridice doritoare să se reîntoarca pe pământ, să îşi dea un sens vieţii ratate.

În această carte am regăsit ideea din „Maitreyi” cât şi din „Invitaţie la vals”, faptul că lupţi cu toate forţele să obţii ceva ce ţi se pare imposibil, ca în final când eşti în posesia lui să te plictiseşti, să fie banal şi să ajungi în pragul de aţi bate joc de el.

Mi-a plăcut foarte mult cartea, ca de altfel, toate cărţile lui Mircea Eliade pe care le-am citit până în acest moment. Am selectat câteva citate după părerea mea interesante şi mai am un citat foarte lung, dar pe care am să-l tratez într-o postare exclusivă. Un indiciu este vorba de pasajul în care Barbu Hasnaş o reîntâlneşte pe Lena la petrecerea din casa lui Clody.

„…proorocul şi înţeleptul David spunea că pe faţa mării şi pe trupul femeii nu se pot lăsa urme…”

” Mulţi dintre noi ne degradăm când ne apropiem de moarte; vicii, spaime, laşităţii sunt sumedenie…un opium ieftin, de altfel, foarte ieftin…”

„Ăsta mi se pare lucrul cel mai greu de învăţat în contemplarea iubitei: să ştii să-i priveşti ochii.”

„Sunt uneori stări care parcă îşi pierd durata. Nu ştii – sau nu-ţi aduci aminte – când au început, ce le-a dezlănţuit, cum se transformă. Şi totuşi, din beatitudinea aceea turbure se desprinde uneori un cuvânt, un strigăt, o melodie sau măcar o singură notă muzicală, care îţi rămâne necontenit prezentă, fără să te mire precaritatea sau chiar nesemnificaţia ei.”

„În dragoste nicio certitudine nu e definitivă… Lucrul acela elementar – sentimentul că eşti iubit – trebuie necontenit verificat, căci o singură îndoială, o singură greşeală surpă totul în nebunie şi extaz.”

„Nu-ţi dai seama ce copleşitor lucru e să simţi câteodată că timpul ţi-a luat-o înainte, că n-ai făcut anumite lucruri esenţiale la vremea lor şi că ai să te trezeşti într-o bună zi singur, îmbătrânit, incapabil de a mai repara ceva.”

„Asta se întâmplă aproape tuturor bărbaţilor: să n-aibă amintiri calde, să nu mai păstreze nimic din toată magia aceea a dragostei fizice. Cred că femeile uită mai greu; trupurile lor păstrează îndelung prezenţa bărbatului pe care l-au iubit sau cunoscut cândva.”

„Majoritatea românilor ratează odată cu maturitatea; sunt geniali în copilărie, sclipitori şi plini de talent în tinereţe şi rataţi la maturitate.”

„Îmi dau foarte bine seama că o femeie poate gusta un dans cu un partener imperfect, dacă acesta nu e cu desăvârşire un imbecil. Stângăciile, ca şi timiditatea, au un farmec discret prin surprizele care le provoacă, prin panica naivă care o răspândesc. Femeile iubesc uneori imperfecţiunile acestea atât de calde…”