Arhive pe etichete: citate

The da Vinci Code (part 2)

Standard

După multe zile mi-am făcut timp să continui postarea despre „Codul lui da Vinci” de Dan Brown. Şi cu ocazia asta vă voi împărtăşi impresia şi despre film care îl are în distribuţie pe Tom Hanks. Spre surprinderea mea urmăreşte întreaga poveste din roman, însă lipsesc unele pasaje mai nesemnificative  spre sfârşit. O altă diferenţă ar fi că acel cod al criptexului în carte trebuie descifrat de două ori, iar în film doar o dată.  Este o peliculă interesant precum cartea.

 

… o greşeală frecvent întâlnită în ziua de azi este că  multe religii amintesc de Ziua de Apoi, dar sintagma nu se referă la sfărşitul lumii, ci la finele erei actuale, Era Peştilor, care a început odata cu trecerea în noul mileniu. Acum, că am trecut în Era Vărsatorului, putem spune că Ziua de Apoi a venit.

Unele dintre cele mai cunoscute opere de artă, literatură sau muzică redau în secret povestea Mariei Magdalena şi a lui Iisus…operele lui da Vinci, Botticelli, Poussin, Bernini, Mozart şi Victor Hugo – lucrări care aminteau despre năzuinţa de a reînvia sacrul feminin. Legende străvechi, precum cea a lui Sir Gawain şi a Cavalerului Verde, legenda regelului Arthur, ba chiar povestea Frumoasa-din-Pădurea Adormită erau alegorii ale Graalului. Romanul Cocoşatulde la Notre Dame al lui Hugo şi opera Flautul fermecat a lui Mozart erau pline de simboluri masonice.

„Cina cea de taină” este realizată pe zidul bazilicii Santa Maria delle Grazie din Milano. Lucrarea îl înfăţişa pe Iisus înconjurat de apostoli, în clipa în care îi vesteşte că unul dintre ei îl va trăda.

Pe fondul fuzionării religiilor Constantin a simţit nevoia să întărească noua tradiţie creştină şi a organizat o celebră adunare ecumenică – Conciliul de la Niceea. În cadrul acestui conciliu a fost conceput Crezul au votat numeroase aspecte şi elemente ale creştinismului: data Paştelui, rolul episcopilor, administrarea Sfintelor Taine, caracterul divin a lui Iisus.

„Rosa rugosa” este una dintre cele mai vechi specii de trandafirii, are cinci petale şi simetrie pentagonală, exact cu Steaua lui Venus, fapt care îi conferă rozei clare semnificaţii iconografice referindu-se la feminitate.

„Gioconda” nu este nici bărbat nici femeie. Portretul poartă în el un subtil mesaj de androginitate, o îmbinare a ambelor principii.

Anunțuri

Bâlciul deşertăciunilor

Standard

„Bâlciul deşertăciunilor” este romanul lui W.M. Thackeray şi care stă la baza filmului „Vanity fair” apărut în 2004.

Cartea prezintă foarte bine societatea engleză cu lucrurile bune şi mai puţin  bune. Surprinde prototipul parveniţilor şi  ideea centrală este vanitas vanitatum (deşertăciune a deşertăciunilor). Thackeraz fiind un scriitor realist, se subîntelege că  totul este prezentat într-o manieră obiectivă. Mie sincer mi-a placut cartea cu toate că face parte din curentul literar realism pe care încerc să-l ocolesc pentru că urăsc acele cărţi în care sunt pline de detali, descrieri, iar „Enigma Otiliei” mi-a pus capac.  Ceea ce m-a fascinat este faptul că acţiunea din „Bâlciul deşertăciunilor” poate fi adaptată societăţii de astazi, desigur sub o altă formă. Citiţi-o că merită mai ales dacă vă plac poveştile creionate în detaliu. Pentru mine este ultima carte realistă şi nu ştiu ce carte aparţinând acestui curent mă va m-ai determina să o citesc.

 

“…remuscarea este cea mai putin activa dintre toate simturile morale ale unui om si cea mai lesne de adormit cand se trezeste; si la unii oameni nu se trezeste deloc si niciodata.”

„Lumea e ca o oglindă, care întoarce fiecărui om icoana propriului său chip. Încruntă-te la ea, şi ea se va uita la tine acru; zâmbeşte-i şi bucură-te o dată cu ea, şi lumea îţi va ţine, veselă ţi îndatoritoare, tovărăşie; aşa că fiecare tânăr poate să-şi aleagă ce-i place.”

„Bâlciul deşertăciunilor” cum spune şi naratorul este „romanul fără erou” care prezintă viaţă unei tinere orfane, Rebecca Sharp, care doreşte să-şi depăşească condţia de guvernantă şi să ajungă o persoană importantă în societate.  Finalul Rebeccăi îl aflaţi singuri dacă vă interesează. Sunt curioasă cum se preîintă filmul?!

 

Yes Man (Say yes more)

Standard

„Yes man” de Danny Wallace, personaj acelaşi Danny, o carte care te poartă în diferite culturi: începând cu Londra, oraşul ploilor interminabile, ceaiul englezesc şi celebrul autobuz rosu, până la Amsterdam oraşul libertăţii absolute, celebrele coffeeshop-uri, unde se consumă canabis fără limita şi până îm Singapore unde cu siguranţă vei găsi un taximetrist insistent. O carte care sugerează să spunem DA! tuturor posibilităţilor.

Danny Wallace este un tânăr londonez cu o slujbă lejeră de producător la radioul public. Trecut de 25 de ani şi proaspăt despărţit de iubita lui, trece printr-o perioadă în care se izolează şi-şi diminuează progresiv contactele sociale, spre supărarea prietenilor.
Până într-o zi când, într-un autobuz, primeşte un sfat de la un străin misterios, cu barbă: «Spune DA mai des!» Se hotărăşte să urmeze sfatul ca atare şi să nu mai rateze nicio ofertă, invitaţie, provocare sau oportunitate. Timp de un an. În curând viaţa i se schimbă cu totul: acceptă întâlniri în locuri cât se poate de ciudate, dă curs nenumăratelor oferte primite pe Internet, nu refuză niciun cerşetor sau, pur şi simplu, cedează invitaţiei de a bea un pahar în plus, intrând astfel în situaţii nu tocmai uşor de gestionat. Şi slujba lui capătă o nouă turnură: din moment ce spune da responsabilităţilor, i se încredinţează, spre disperarea lui, tot mai multe sarcini. Atitudinea sa pozitivă îl face totuşi din ce în ce mai plăcut tuturor.
O carte autobiografică, a cărei adaptare cinematografică îl are pe Jim Carrey în rolul principal.

„Sunt conexiuni peste tot! Uneori suntem aduşi undeva şi nu ştim de ce…”

 

” Ca să vezi ce face viaţa, dacă o laşi.”

 

„Unii oameni au nevoie să-nveţe să spună Nu. Fiindcă, de fiecare dată când spun Da, îşi spun Nu lor înşişi.”

 

” Poate viaţa înseamnă să găseşti ocazii pe care să le împarţi cu cineva. Dacă stai să te gândeşti, asta-i tot ce conteayă. O serie de ocazii împreună cu cineva.”

 

” Spun doar că se pot învăţa atîtea doar acceptîndu-ne aşa cum suntem mai degrabă, decât să devenim atasaţi de felul în care ne-ar plăcea să fim.”

 

” Împreună suntem, da  împreună nu putem fi. Despre Împreună şi cei ce sunt împreună sunt împreună, poate că da, însă Împreună e în căutarea nu a unicităţi, ci a dualităţii…o piesă în doua părţi, combinate şi prezentate ca una. O exploatare fizică şi metaforică.”

 

” Moartea e moartea, dar şi viaţa e moarte – eşti deja moart! Sau pe punctul de-a muri, din atâtea pricini! Viaţa e o luptă â, mahnire, un iaz în care te îneci. Nebunia şi vilenţa iubirii sunt şa tot pasul. Zbaterea neostoită. Moartea ce se înstăpâneşte peste tot.”

 

„…să realizezi că regretul poate să te însoţească mereu. Şi că poate e o diferenţă reală între a face ceva ce-o să regretăm şi a regreta că n-am făcut nimic. Şi se pare că diferenţa asta era… ei bine…tristeţea.”

 

” Putem cu toţii să învăţăm din greşelile noastre, să ne vindem rănile şi să mergem mai departe. Dar e mai greu să înveţi, să te vindeci şi să mergi mai departe cînd ceva Nu s-a întâmplat; un lucru pe care nu-l cunoaştem şi nu este, aşadar, de nedefinit; ceva care-ar fi putut foarte bine să fie cel mai bun lucru din vieţile noastre, doar să ne fie aruncat cu caăul înainte, să ne fie ţinut respiraţia şi s-o facem, doar sa fi spus Da.”

 

Ieri/Azi

Standard

” Era prin 1924, când eleganţa şi defrânarea Bucureştiului atinsese culmi nemaipomenite. Prietena mea avea una din primele case noi făcute în capitală, iar ceaiurile şi cockteilurile erau  notorii. Îmi plăcea să frecventez toate petrecerile acestea, pentru că întâlneam un tineret desfrânat, cu care mă înţelegeam de minune. Nu ştiu dacă dumneata îţi mai aduci aminte de epoca aceea a jazului şi a cocktailului, cînd bântuia moda părului tuns „a la garçonne” şi rochiile se purtau scurte până deasupra genunchilor. Cred că niciodată tineretul n-a avut libertate mai deşânţată ca atunci. În acei ani, şi în anumite case, puteai să te culci cu orice fată cu care dansai insistent o noapte întreagă. Era, de altfel, stilul anilor acelora ca fetele să şi aleagă partenerii la dragoste cu aceeaşi francheşe cu care şi-i alegeau la tenis. Se vorbea despre virginitate cu cinism, şi cu cât o fătă era mai stricată, cu atât avea mai mult haz. În casa aceea am văzut adesea fete foarte tinere întrecându-se să se îmbete mai repede şi mai eficace.”

Acest fragment face parte din romanul „Nuntă în cer” de Mircea Eliade şi surprinde foarte mult şi viaţa de azi. Se pare că tot ce am învăţat din istorie este că nu am învăţat nimic.

Imginea aceasta este promovată în fiecare zi în ziare, la televizor şi în reviste, dar o putem observa şi în jurul nostru. Până la urmă tot ce dorim ori cerem ni se dă aşa că nu avem de ce să comentăm. Preferăm să citim un Cancan sau un Click în loc  de un Descoperă sau un National Geographic Magazine. Preferăm să vizionăm „Întâlnire pe întuneri” , „Să te prezint părinţilor” sau mai ştiu eu orice altă porcărie, gen emisiunile cu Bote şi blondele lui, în loc să ne documentăm sau să ascultam ştiri de calitate de pe CNN sau BBC.

Astfel, istoria se repetă şi moravurile rămân aceleaşi. Trebuie să alegem un loc sănătos nu numai pentru corp, ci şi pentru moravurile noastre. (Seneca)


Nouăsprezece trandafiri

Standard

„Nouăsprezece trandafiri” este încă o poveste care se include în categoria fantasticului eliadesc. Realitatea din acest roman este mereu confuză, personajele par a trece prin diverse vârste (în doar căteva minute), totul este secret şi pecetluit parcă pentru vecie. Un roman care nu prea ma convins la început, dar la sfârşit am rămas fermecată şi  nu vroiam să se termine. Un final deschis care lasa loc imaginaţiei şi te lasă pe gănduri.
Naraţiunea este scrisă la persoana I, ca un jurnal al lui Eusebiu Damian, secretar al scriitorului Anghel Dumitru Pandele( A.D.P. cum este deseori numit în carte).
Subiectul: Scriitorul Anghel Dumitru Pandele este vizitat, într-o zi, de către un tânăr necunoscut. Acesta din urma îi mărturiseşte că se numeşte Laurian Serdaru şi că se născuse cu 28 de ani în urmă ca fiu al unei actriţe. Abia de curând aflase că adevaratul său tată era A.D.P. Fiul venise să ceară binecuvântarea tatălui, întrucât a doua zi urma să se cunune cu o anume Niculina. În următoare zi A.D.P îl trimite pe Eusebiu la Primărie, cu 19 trandafiri pentru ai da Niculinei cadou de nuntă.

După o lungă calatorie în India, Eusebiu Damian se întoarce în Tabară. Aici, în timpul unei excursii, cu sania, în pădurile de lângă Sibiu, secretarul trăieste o iesire din timpul realităţi”: „vede” casa pădurarului (în care îşi petrecuse Pandele noaptea cu aproape 30 de ani în urma) şi codrul care o înconjura (toate disparute). Dupa multe ore, este găsit, aproape degerat, de localnici, în timp ce zăcea abandonat la marginea soselei.
Despre Pandele şi despre ceilalţi nu se mai aude nimic, de parcă i-ar fi înghitit pământul. Doar la aniversari, Damian primeşte căte un buchet de 19 trandafiri şi câte un bilet de la Maestru, dar nici florăria la care a fost comandat, nici comisionarul care aucea florile  nu putea fi gasit.

– Pentru ei, costumele simbolizează, dar în acelaţi timp realizeayă, diferite modalităţi şi situaţi ale omului. De câte ori dezbracă un costum, actorul se eliberează de un anumit mod de a fi.

[…] scopul, tuturor artelor: să reveleze dimensiunea universală, adică semnificaţia spirituală a oricărui obiect, sau gest, sau întâmplări, cât ar fi de banale sau ordinare.

Un top 5 al cărţilor citite vara asta: Cronicarul sportiv – Richard Ford; Torturaţi-l pe artist – Joey Goebel; Fata cu portocale – Jostein Goarder; Invitaţie la vals – Mihail Drumeş şi Nouăsprezece trandafiri.

Ce carte va plăcut cel mai mult?

Cărţile care m-au impresionat în mod special  sunt: „Zodia îndragostiţilor” de Giulia Carcasi şi „Povestea fără sfârşit” scrisă de Michael Ende.